TEORII PSIHOLOGICE ASUPRA AGRESIVITĂŢII

 

Marius Florea

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

 

1.  Agresivitate, agresiune, violenţă – clarificări conceptuale

 

            Fără îndoială, problemele pe care le suscită manifestările agresive – în­de­osebi cele cu caracter antisocial – sunt de mare actualitate, mass-media semna­lând zilnic omniprezenţa violenţei în societatea noastră sub aspectul ei extrem şi spectacular: asasinate, tâlhării, violuri, atacuri cu mână armată, atentate etc. Iată de ce, agresivitatea este privită ca o problemă socială pentru care se aşteaptă o soluţie, studiul ştiinţific al cauzelor violenţei, precum şi al mijloacelor de a reduce prevalenţa acestora fiind de o importanţă majoră într-o lume caracterizată printr-o creştere a agresivităţii atât la nivelul relaţiilor inter­per­sonale, cât şi la nivelul celor internaţionale.

            Ca şi multe alte concepte psihologice, termenii de „agresivitate”, respectiv „agresiune” şi „violenţă” aparţin deopotrivă limbajului comun şi arsenalului teh­nic al psihologiei, cele două puncte de vedere putând să nu coincidă cu nece­sitate.

Fără a adera în mod necesar la o filosofie potrivit căreia omul este fun­ciarmente bun – şi deci societatea este cea care îl perverteşte – sau rău – şi atunci societatea este cea care direcţionează, canalizează şi inhibă natura sa – omul de pe stradă şi-a făcut o idee mai mult sau mai puţin clară asupra originii compor­tamentului agresiv. Grosso modo, se pot distinge următoarele puncte de vedere. Astfel, agresiunea ar fi:

a) un comportament natural şi instinctual propriu fiecăruia;

b) un fapt social generat de constrângerile, dificultăţile vieţii în comun;

c) o reacţie la frustrare;

d) un comportament învăţat.

Aceste concepţii reflectă – cel puţin în parte – diferitele abordări teoretice care au fost întreprinse în acest domeniu: biologice, etologice, sociologice, psihologice şi psihosociologice. În ce priveşte încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti, nu numai că nu întâlnim un consens mai general dar se pare că evantaiul punctelor de vedere exprimate este mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice.

            O primă accepţie dată agresivităţii este aceea de comportare agresivă. Din această perspectivă agresivitatea se poate defini ca „ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conştient, inconştient sau fantasmatic în scopul di­strugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obie­ct­­ investit cu semnificaţie socială sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulbu­rări psihice sau chiar în afara lor (suicidul raţional)”[1].

            Alţi autori, referindu-se la conceptul de agresivitate, o definesc ca o ten­dinţă specific umană marcată prin voinţa, dorinţa de a comite un act de violenţă asupra altuia. Astfel, Laplanche şi Pontalis definesc agresivitatea ca „tendinţă sau ansamblu de tendinţe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea, constrângerea sau umilirea lui”[2]. Din perspectivă psihanalitică, ideea de agresivitate, pe care Freud o defineşte prin termenul de „agresiune” (termen care desemnează atât agresiunea cât şi agresivitatea) se situează în interiorul individului. Potrivit Dicţionarului de Psihologie Larousse (1995), agresivitatea este definită ca tendin­ţa de atacare a integrităţii fizice sau psihice a unei alte fiinţe vii.

În spatele acestei definiţii simple se ascunde însă o ambiguitate majoră a acestui concept. Dintr-o astfel de perspectivă, agresivitatea este situată la nivelul dispoziţiilor, reprezentând acea tensiune care pune organismul în mişcare, până când motivaţia actului compor­tamental va fi redusă sau satisfăcută. Or, această definire a agresivităţii este foarte largă şi, aşa cum numeroşi autori au subliniat, rezultă că agresivitatea constituie o dispoziţie indispensabilă pentru ca o persoană să se poată constitui, pentru ca o fiinţă vie să-şi poată ocupa locul în mediul social şi geografic. Din acest punct de vedere, dualitatea traducerilor engleze este interesantă. „Aggressiveness” se refe­ră la o agresivitate pozitivă, la baza dinamismului general al personalităţii şi al com­portamentelor adaptative; agresivitatea ar fi aici sinonimă cu combativitatea. „Aggressivity” traduce agresivitatea în sensul său ne­ga­tiv obişnuit. Această di­stincţie are meritul de ilustra ideea conform căreia un comportament agresiv poate fi o tentativă, mai mult sau mai puţin reuşită, de adaptare la condiţiile de mediu şi nu doar o simplă proiecţie a unei energii interne.

Putem spune, deci, că într-un sens larg, extensiv, agresivitatea desemnează o caracteristică generală a organismelor vii, referitoare la excitabilitate şi la acti­vi­tăţile de explorare necesare satisfacerii trebuinţelor fundamentale (ali­men­tare, de apărare, sexuale etc.). Într-un sens mai restrâns, raportându-ne exclusiv la fiinţa umană, comportamentul agresiv este un comportament verbal sau acţional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalţi semeni, spre distrugerea unor obiecte investite cu semnificaţii sociale sau contra propriei persoane.

            Prin urmare, agresivitatea, care nu este întotdeauna sinonimă cu violenţa, se poate manifesta prin numeroase comportamente diferite. Actele agresive de fac­tu­ră antisocială sunt cele care reţin cel mai des atenţia datorită caracterului lor spectacular şi potenţialului periculos pe care-l prezintă. Ele merg de gesturi ame­ninţătoare la crimă, utilizează forţa de care dispune agresorul sau un media­tor (armele), putând să se exercite şi indirect, asupra obiectelor. Toleranţa, mai mult sau mai puţin mare, a societăţii în privinţa lor depinde de pragul de la care ele devin delicte, văzute drept crime.

            Ce este agresiunea? Astăzi, majoritatea psihologilor sociali sunt de acord în a spune despre agresiune că este un comportament efectuat cu intenţia de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane[3]. Pre­ju­diciul, vătămarea – psihologică sau fizică – care este căutată poate să îmbrace for­me diverse: furtul, asasinatul, umilirea, privarea de o recompensă anticipată etc. Ea poate fi, de asemenea, dorită fie doar pentru ea însăşi, fie ca mijloc în vederea atingerii altui scop. În primul caz, spunem despre agresiune că este ostilă (angry aggression), în cel de-al doilea caz ea este instrumentală. O formă particulară de agresiune instrumentală o constituie ceea ce Levine şi Campbell numesc „conflict realistic de grup”. Acesta apare atunci când anumite grupuri sociale, de dimensiuni diferite, intră în competiţie pentru o resursă de existenţă limitată[4].

            Chiar dacă satisface multă lume, această definiţie nu este fără probleme. Ceea ce pentru unul este agresiune pentru altul nu; după cum este arab sau israelian, alb sau negru, miner sau student, învingător sau învins, termenul de agre­siune poate căpăta o semnificaţie diferită. Regăsim aici problema atribuirii, trei puncte de vedere putând fi luate în considerare: cel al agresorului care comite actul respectiv, cel al victimei care este „ţinta” şi cel al observatorului mai mult sau mai puţin exterior interacţiunii[5].

            Victima, de exemplu, poate să reacţioneze în mod diferit după cum resimte  atacul ca arbitrar, încălcând o normă sau, dimpotrivă, ca justificabil.

            Agresorul, în ceea ce-l priveşte, dispune de un întreg arsenal de tehnici pen­tru a masca comportamentul său: el poate nega importanţa consecinţelor („Nu am lovit atât de tare”) sau intenţia sa („A fost un accident”), poate să invoce supunerea la ordine („Nu am făcut altceva decât să execut ordinele”), să invoce raţiuni morale superioare („Am făcut-o pentru patria mea, pentru religia mea”), poate, de asemenea, să proiecteze responsabilitatea asupra victimei („El m-a pro­vocat”) etc.

            În ce priveşte punctul de vedere al observatorului se apreciază, de exemplu, că atribuirea unui comportament agresiv depinde de cunoştinţele, de informaţiile privind comportamentul anterior al agresorului: astfel, vom aprecia mai degrabă ca fiind agresiv comportamentul unui delincvent decât cel al unui nondelincvent. Pe de altă parte, acest proces este influenţat şi de poziţia observatorului în raport cu agresorul şi victima. Intensitatea prezumată a actelor agresorului poate, de asemenea, să influenţeze procesul de atribuire efectuat de observator, care va avea tendinţa să considere aceste acte cu atât mai agresive cu cât ele sunt realizate cu o forţă sporită. Dintr-o aceeaşi perspectivă, expresiile de suferinţă ale victimei vor determina caracterul agresiv al comportamentului care le este asociat în mod cauzal.

            Putem observa zilnic că există forme de agresiune acceptate şi socialmente legitimate, în timp ce altele nu sunt. Se face, deci, distincţie între agresiuni netolerate şi cele care sunt acceptate şi legitimate. Agresiunea ocupă astfel o poziţie care depinde de judecata asupra caracterului adecvat sau nu al acestui comportament, caracter determinat, în fond, de normele sau regulile culturale. Se pot degaja astfel doi factori care, în anumite circumstanţe, sunt în măsură să confere legitimitate comportamentului agresiv: sprijinul normativ şi consecinţele benefice prezumate ale agresiunii.

            În ceea ce priveşte sprijinul normativ se face trimitere la forme de agre­siune care se consideră că vor avea susţinerea grupului social. O cercetare efec­tuată de Blumenthal şi colab.(1972), a permis să se pună în evidenţă acest feno­men. Unui eşantion de persoane li s-au prezentat cazuri de infracţiuni împo­triva proprietăţii, dar care nu au cauzat nici o vătămare fizică personală, comise de trei categorii de grupuri: studenţi albi, negrii implicaţi într-o rebeliune în ghe­tou şi vagabonzi. Întrebarea adresată subiecţilor era să se pronunţe asupra com­poritamentului pe care să-l adopte poliţia: să nu facă nimic, să aresteze vinovaţii fără violenţă, să facă uz de bastoane dar nu şi de arme, să tragă fără însă să ucidă, să tragă pentru a ucide. Rezultatele obţinute au pus în evidenţă următoarele reacţii: pentru vagabonzi şi negrii, două treimi din subiecţii chestionaţi consideră că poliţia trebuie să facă uz de arme, dar fără să ucidă, iar o treime consideră că poliţia trebuie să facă uz de arme pentru a ucide. În ceea ce priveşte pe studenţi, 50% din subiecţii eşantionului cred că poliţia trebuie să facă uz de armue fără să ucidă şi numai 20%  aprobă folosirea de arme în vederea uciderii[6].

            Un alt studiu (Kelman & Lawrence, 1972) a relevat, de asemenea, impor­tanţa normelor culturale în ceea ce priveşte comportamentul agresiv: în urma desfăşurării unei anchete, 51% din persoanele chestionate erau gata să se supună ordinului de a ucide toţi locuitorii unui alt sat vecin (bărbaţi, femei, copii) suspec­taţi de a ajuta un inamic comun[7].

            Cât priveşte consecinţele benefice prezumate ale comportamentului agresiv se apreciază că într-un anumit număr de cazuri recurgerea la agresiune este legi­timată prin faptul că este vorba de un mijloc de a atinge un scop, un obiectiv superior considerat ca fiind pozitiv de şi/sau pentru întreaga colectivitate. Astfel, războiul de apărare poate fi apreciat ca o motivaţie transcendentă suficient de puternică pentru a ridica interdicţiile relative la exterminarea altuia.

            Noţiunea de agresiune trebuie, aşadar, să fie în permanenţă obiectul unei evaluări critice cu referinţe la situaţii, la circumstanţe şi la conatexte, care con­stituie o importantă sursă de informaţii asupra legitimităţii sale şi caracterului său adecvat sau nu.

            Aceste câteva reflecţii, fără a circumscrie complet fenomenul agresiunii, ilustrează dificultatea definirii sale. Se pune următoarea întrebarea: în afara de glisarea facilă între sensul comun şi cel ştiinţific există şi un alt motiv care contribuie la această dificultate? Este vorba de asimilarea pe care unii autori încearcă s-o impună între noţiunile de agresiune şi competiţie. Este adevarat că cele două comportamente aduc câştiguri individuale în multe situaţii; nu este nici o îndoială, de asemenea, că ele se manifestă adesea în contiguitate temporală, chiar de tip cauzal. Aceasta nu înseamnă însă că, aşa cum se apreciază uneori, competiţia antrenează în mod necesar agresiunea şi că, la rândul ei, aceasta pre­supune competiţia. Dintr-o asemenea optică, siguranţa de sine, curajul, ambiţia, inteligenţa etc. pot fi apreciate ca fiind agresiuni. Urmând un astfel de tip de argu­mentaţie nu se mai înţelege prea bine ce este comportament agresiv, distructiv şi ce este constructiv, ţinând de afirimarea de sine.

Rezumând, putem să definim agresiunea ca o formă specifică de comportament, într-o situaţie de interacţiune socială, ce vizează răniriea sau vătămarea altuia în moduri diferite şi în grade variabile, producând o atingere mai mult sau mai puţin gravă a integrităţii fizice sau psihice a acestuia.

Dicţionarele şi vorbirea curentă par să nu stabilească o diferenţă clară între agresivitate şi violenţă, ambii termeni fiind înţeleşi ca „un atac neprovocat sau utilizarea forţei în vederea agresionării partenerului”. Cu toate acestea, chiar dacă în vorbirea curentă termenii de agresivitate, agresiunea şi violenţă par să aibă aproape acelaşi înţeles, este necesar de stabilit o gradaţie şi de respectat nuanţele diferite ale acestor noţiuni.

            Noţiunea de violenţă, într-un sens general, desemnează utilizarea forţei destinată exercitării unei constrângeri. Etimologic, termenul „violenţă” provine din latinescul „vis” care înseamnă forţă, putere, folosirea forţei fizice dar şi can­ti­tate, abundenţă, caracter esenţial al unui lucru. La origine, însă, termenul „vis” în­seamnă forţa în acţiune, resursele disponibile ale organismului pentru a-şi exer­cita forţa şi puterea.

            La baza noţiunii de violenţă se găseşte, deci, ideea de forţă, ideea unei puteri naturale care se exercită asupra unui lucaru sau asupra altei persoane. Noţiu­nea de violenţă se referă la utilizarea ilegitimă şi ilegală a forţei şi poate fi definită ca o conduită agresivă acută, caracterizată îndeosebi prin folosirea for­ţei fizice[8]. În acest sens, violenţa este o formă particulară a forţei – forma puternică, accentuată a forţei – care se caracterizează prin recurgerea la mijloace fizice pentru a face rău altuia. Ea poate să se exercite într-o manieră directă sau indirectă, comportă grade diferite (omor, rănire sau doar ameninţare) şi este îndreptată asupra unor nivele diferite, cum sunt: credinţa, libertatea sau inte­gritatea fizică[9].

            Una din expresiile sale cele mai vizibile este violenţa fizică care are loc într-o situaţie de interacţiune interpersonală. Ea poate fi definită ca atacul direct, corporal împotriva unui individ şi îmbracă un triplu caracter: brutal, exterior şi dureros[10]. Violenţa reprezintă, deci, utilizarea materială a for­ţei, măsurată prin pretjudiciul – mai mult sau mai puţin grav – comis în mod vo­lun­tar în detrimentul altei persoane.

            Prin urmare, dacă un act agresiv poate prezenta forme violente dar şi non­vio­lente, noţiunea de violenţă se referă la un act agresiv care în desfăşurare îm­bra­că forma utilizării forţei, a constrângerii fizice, ea reprezentând una din for­mele majore de manifestare a agresivităţii.

            Din punct de vedere social, violenţa trebuie să fie situată într-o perspectivă care permite să se înţeleagă realitatea sa multiformă şi complexă. M. Wieviorka di­stinge violenţa individuală şi violenţa colectivă. Violenţa individuală se subdivide în violenţa criminală care poate fi mortală (asasinatul), corporală (loviri şi răniri) şi sexuală (violul); violenţa poate fi, de asemenea, noncriminală în cazul sinuciderilor sau accidentelor. Violenţa colectivă se sub­di­vide în violenţa unor grupuri organizate împotriva puterii (terorism, greve, revo­luţie), violenţa puterii împotriva cetăţenilor (terorism de stat, violenţa insti­tu­ţionalizată) şi violenţă paroxistică (războiul)[11].

 

 

2.  Modele explicative ale agresivităţii

 

            În ultimii 70 de ani au fost întreprinse un număr considerabil de cercetări asupra agresivităţii umane, cercetări care şi-au fixat ca obiective identificarea cau­­zelor şi condiţiilor favorizante sau frenatoare în apariţia conduitelor agresive, precizarea proceselor care le mediază şi încercarea de explicitare a mijloacelor de modelare a unui astfel de comportament. Propunându-şi ca obiectiv identificasrea condiţiilor în care un individ este susceptibil a se angaja în acte agresive, psiho­logia socială, fără a fi în măsura să rezolve toate problemele şi să ofere „reţete miracol” pentru a evita toate agresiunile, deschide posibilitatea controlării şi pre­ve­nirii acestora.

            S-au propus, astfel, mai multe ipoteze privind etiologia comportamentelor agresive, fiecare încercând să ofere cea mai bună explicaţie şi să reliefeze factorii responsabili implicaţi. Numărul acestor teorii explicative elaborate de-a lungul timpului este extrem de mare. După G. Moser[12], există patru concepţii majo­re în ceea ce priveşte comportamentul agresiv:

a)      teoriile instinctuale – consideră ca agresiunea este o manifestare a unei pulsiuni sau instinct înnăscut;

b)      teoriile reactive – consideră comportamentul agresiv ca o reacţie la situaţiile frustrante, dezagreabile;

c)      teorii ale învăţării – potrivit cărora comportamentul agresiv este un comportament achiziţionat prin intermediul unor diferite mecanisme cum este, de pildă, învăţarea prin imitaţie şi/sau observaţie;

d)      abordarea cognitivă – care pune accentul pe procesele cognitive centrale interne inserate între stimuli şi răspunsul comportamental al individului. În varianta mai specifică a costurilor şi beneficiilor, perspectiva  cognitivă  sugerează  că  şi comportamentele  agresive sunt rezultanta unui proces decizional: decizia de a acţiona agresiv este funcţie de raportul dintre costurile şi beneficiile prezumate.

            Observăm că, în tentativa de identificare a factorilor favorizanţi sau inhi­bitivi în manifestările agresivităţii, unii cercetători sunt tentaţi să o explice propu­nând fie modele limitate doar la comportamentele agresive (teoriile pulsionale şi ipoteza frustrare-agresiune), fie încercând să asimileze agresiunea altor compor­tamente sociale şi integrând-o în concepţii mai generale, cum sunt cele ale învă­ţării sau teoriile cognitive.

 

 

2.1. Teorii instinctuale ale agresivităţii

 

Conform acestor modele de „tradiţie ineistă”[13], forţele acti­vatoare ale comportamentului agresiv se situează la nivel intrapsihic: impulsurile agresive sunt generate în mod spontan de organism şi îndeplinesc o funcţie de apărare şi de afirmare în raport cu ceilalţi.

            Cele două principale curente instinctuale – psihanaliza şi teoria etologică – se deosebesc, însă, în mod esenţial prin funcţia pe care o atribuie agresivităţii. Astfel, pentru psihanaliză este vorba de o reglare internă a individului, în timp ce pentru etologi agresivitatea are  funcţia de a asigura viaţa socială şi evoluţia speciei.

 

2.1.1. Abordarea psihanalitică

 

            Conform unei opinii larg răspîndite, Freud nu ar fi recunoscut decât foarte târziu importanţa agresivităţii. El însuşi a acreditat această idee: „De ce, întreabă el, ne-a trebuit atât de mult timp pentru a ne hotărî să recunoaştem o pulsiune agresivă? De ce am ezitat să utilizăm, în beneficiul teoriei, fapte ce erau evidente şi familiare oricui?[14]… . Deşi este foarte adevărat că ipoteza unei „pulsiuni agresive” autonome, emisă de Adler încă din 1908, a fost multă vreme respinsă de Freud, în schimb este inexact să spunem că, înainte de „cotitura din 1920”, teoria psihanalitică refuza să ia în considerare conduitele agresive.

            Freud a propus, de fapt, două modele succesive ale agresivităţii. Primul, în 1905, consideră agresivitatea ca o reacţie la frustrările care împiedică satisfacerea dorinţelor libidinale sau expresia geloziei (sexual jealosy). Această primă concep­ţie privind agresivitatea, abandonată mai apoi, a dat naştere ipotezei frustrare - agresivitate a lui Dollard şi colab., care este la originea cercetărilor empirice asupra cauzelor comportamentului agresiv.

            Ulterior, în 1920, odată cu apariţia lucrării Dincolo de principiul plăcerii, Freud introduce un instinct al morţii – THANATOS – complementar lui EROS. Energia proprie instinctului morţii – confruntată cu energia libidinală – este  dirijată spre ceilalţi sub forma agresivităţii şi permite astfel individului să supravieţuiască prin intermediul agresiunii asupra altuia. Admiterea unui instinct al distrugerii nu necesită schimbări fundamentale în teoria libidoului. Singura modificare pe plan teoretic pe care o implică acest fapt este că sadismul şi masochismul sunt acum considerate fuziuni sau mixturi ale impulsiilor libidinale şi distructive şi nu impulsii de natură integral lidibinală[15].

            Notăm că, Freud rezervă cel mai adesea numele de pulsiune agresivă (Aggressionstrieb) părţii din pulsiunea de moarte orientată către exterior cu ajutorul preponderent al musculaturii. De asemenea, această pulsiune agresivă, la fel ca şi tendinţa la autodistrugere, nu poate fi niciodată, după Freud, decît în legătură cu sexualitatea. Pentru Freud, agresivitatea are un caracter inevitabil şi se poate manifesta independent de caracteristicile situaţionale. El admite totuşi că, într-o anumită măsură, agresivitatea poate fi canalizată prin regulile vieţi în societate şi prin intermediul Supraeului.

            Teoria pulsională a lui Freud este un principiu explicativ dar nu este analizabilă în mod empiric. Ea este contestată chiar de cîţiva discipoli ai lui Freud, care consideră agresivitatea ca un fenomen reactiv şi social[16].

K. Horney apreciază, de pildă, că punctul nevralgic al ipotezei lui Freud nu constă în afirmaţia că omul poate fi agresiv, duşmănos şi crud, nici în extensiunea şi frecvenţa acestor reacţii, ci în afirmaţia că manifestările distructive pe planul acţiunii şi al fantazării ar fi de natură instinctuală. Extensiunea şi frecvenţa manifestărilor agresive nu sunt o dovadă că agresivitatea este de natură instinctuală. Pare mai rezonabil – afirmă autoarea – să afirmăm că agresivitatea şi ostilitatea reprezintă o reacţie la situaţiile în care ne simţim primejduiţi, nedrep­tăţiţi sau obstrucţionaţi în desfăşurarea planurilor noastre de importanţă vitală. „…Dacă dorim să distrugem este pentru a ne apăra securitatea sau fericirea, ori ceea ce ni se pare nouă a fi securitatea sau fericirea”[17].

 

 

2.1.2. Teoria etologică

 

            Teoria etologică se leagă de numele lui Konrad Lorenz şi de lucrarea sa On Aggression (1966) care a contribuit la consolidarea şi popularizarea ideei naturii biologice, instinctuale a agresivităţii[18].

            Reprezentanţii teoriei etologice cum sunt Lorenz şi Eibl-Eibesfeldt consideră agresivitatea ca o manifestare al unui instinct al luptei („fighting instinct”, „instinct de combat”) pe care omul îl are în comun cu numeroase alte organisme vii[19]. Acest instinct, potrivit lui Lorenz, se dezvoltă în cursul evoluţiei filo- şi ontogenetice şi îndeplineşte numeroase funcţii adaptative: dispersia popu­la­ţiilor animale pe o arie geografică întinsă asigurând astfel maximul de resurse alimentare, facilitarea reproducerii şi selecţiei celor mai buni indivizi şi stabilirea ierarhiilor necesare în toată societatea[20]… . Prin urmare, agresi­vi­tatea sporeşte şansele de supravieţuire şi conservare a speciei.

            Considerând că valoarea adaptativă a agresivităţii interspecii este evidentă, etologii şi-au concentrat atenţia asupra celei dintre indivizi aparţinând aceleaşi specii – agresivitatea conspecifică sau intraspecie. Problema care apare în acest caz este aceea că luptele dintre membrii aceleiaşi specii, prin faptul că duc la răniri frecvente şi uneori chiar la moarte, pot conduce la efecte negative asupra speciei în cauză prin micşorarea drastică a efectivelor ei. Acesta este motivul pentru care la multe animale instinctul agresivităţii este dublat de unul care inhibă distrugerea totală a adversarului care adoptă un comportament submisiv şi dă semne că se recunoaşte învins. Tensiunea dintre agresivitate şi inhibarea ei se rezolvă prin comportamentul agresiv ritualizat, în care atunci când în desfăşurarea luptei apare evidentă superioritatea unuia, adversarul învins dă semne că se recunoaşte ca atare iar câştigătorul, deşi şi-ar putea distruge opo­nentul se opreşte şi el[21]. La aceasta se adaugă manifestările de dure­re din partea victimei.

            Se pune întrebarea: de ce la om nu întâlnim acelaşi mecanism inhibitoriu al agresivităţii? Potrivit lui Lorenz, doi factori contribuie ca actele agresive să fie mai frecvente la om. În primul rând datorită faptului că omul utilizează arme sofisticate care pot omorî la distanţă, situaţie în care nu sunt percepute direct efectele asupra victimei şi, drept urmare, aceasta nu poate induce milă şi reţinere. La aceasta se mai adaugă faptul că victima nu se angajează decât rar în acte de liniştire care joacă rolul de inhibitori ai comportamentului agresiv. Realitatea demon­strează că, de regulă, un act agresiv determină ca replică o agresiune şi mai puternică care conduce la escaladarea conflictelor mai ales în situaţiile când sunt implicate grupuri mai mari. Instinctul de agresiune „a scăpat de sub control” în condiţiile de viaţă ale civilizaţiei, în cazul omului având de-a face cu o aşa-numită „selecţie intraspecifică malignă”[22].

            În fapt modelul avansat de Lorenz este, la fel ca şi cel freudian, un „model hidraulic”[23]. Schemele comportamentale sunt asociate unui po­ten­ţial energetic intern generat în mod spontan de organism. Această energie se a­­cu­­mulează în mod regulat iar agresiunea este declanşată de stimuli externi. Modul de manifestare şi intensitatea manifestărilor agresive, la om ca şi la animale, sunt în funcţie de cantitatea de energie acumulată şi de prezenţa, respectiv importanţa stimulilor declanşatori în mediul înconjurător imediat al individului. Cu cât can­titatea de energie acumulată este mai mare, cu atât va fi mai redus ca intensitate stimulul necesar declanşării comportamentului. Acest model explică de ce în cazul unei importante acumulări de energie putem asista la agresiuni spontane numite de etologi „disfuncţionale”.

            Această transpoziţie mecanicistă la om a rezultatelor acumulate în studiul comportamentului animal a făcut obiectul a numeroase obiecţii şi critici. Iden­tificarea schemelor comportamentale agresive şi constatarea universalităţii acestor comportamente nu implică în mod necesar explicaţia lor prin intermediul unui instinct agresiv, a cărui existenţă este criticată chiar şi printre etologişti[24]. Faptul că agresiunea este prezentă peste tot unde se găsesc oameni, faptul că ea este parte integrantă a naturii umane nu înseamnă, în acelaşi timp, că ar fi inevitabilă. Cel mai important argument care se aduce împotriva caracterului instinctiv al agresivităţii rezultă din studiile trans­culturale care indică o mare variabilitate a comportamentului agresiv atât ca mod de manifestare cât şi ca frecvenţă, respectiv intensitate. În plus, alte cercetări arată că dacă există la toţi indivizii o constituţie biologică asemănătoare se observa, pe de altă parte, mari diferenţe în ceea ce priveşte comportamentul agresiv al fiecăruia.

               

 

Dacă agresivitatea ar reprezenta o tendintă umană universală direct deter­minată genetic, asemenea diferenţe cu greu ar fi putut avea loc şi cu atât mai greu explicate.

Cercetările recente ale lui P. Karli, arată că noţiunea de instinct agresiv nu mai prezintă decât un interes istoric. Autorul consideră că valoarea sa euri­stică este nulă deoarece „nu numai că nu explică nimic ci, dimpotrivă, maschează adevăratele probleme”[26]. Postularea naturii instinctuale a agresivităţii paralizează orice efort de a cerceta specificul condiţiilor socio-culturale şi/sau particularităţile psihoindividuale ce pot interveni în lanţul cauzal al actelor agresive.

            Fără îndoială, numeroase scheme de acţiune sunt înmagazinate la nivel cor­ti­cal; este demonstrat faptul că stimularea unor arii cerebrale (hipotalamusul ven­tro­median, nucleii rafeului, nucleii amigdaloizi) activează sau inhibă compor­tamentul agresiv, dar aceasta nu este o dovadă suficientă a originii instinctuale specifice şi autonome a agresivităţii.

 

 

2.2. Teorii reactive asupra comportamentului agresiv

 

2.2.1. Ipoteza frustrare – agresiune

 

Ipoteza unei legaturi între frustrare si comportamentul agresiv nu este noua, ea fiind prezenta si în primele scrieri ale lui Freud. În 1939, cinci cercetători de la Universitatea Yale din S.U.A. – Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears – ridica  această ipoteză la rangul de „teorie" publicând faimoasa carte Frustration and Aggression. Autorii consideră agresiunea ca un comportament reactiv, adică de­pen­dent de condiţiile situaţionale particulare care declanşează acest compor­tament. În formularea sa clasică, teoria „frustrare - agresiune" postulează o relaţie cauzală universală între frustrare şi comportamentul agresiv: nu există nici o agresiune care să nu aibă la origine o frustrare şi nu există nici o frustrare care să se rezolve altfel decât prin agresiune. Aceasta înseamnă că orice comportament agresiv este în mod necesar generat, determinat de o frustrare; aceasta din urmă poate să nu fie întotdeauna evidentă, dar aceasta nu înseamnă că nu este prezentă din moment ce există o agresiune. De asemenea, agresiunea, la rândul ei, poate să nu fie explicită, poate fi vorba, de pildă, de o agresiune nemanifestată în exterior, poate să fie deplasată, indirectă sau poate să fie îndreptată asupra propriei persoane. Oricum, potrivit autorilor acestei monografii, agresiunea este prezentă, într-o formă sau alta.

În consecinţă:

• orice agresiune este o consecinţă a frustrării;

• orice frustrare generează o formă de agresiune.

Prin urmare, Dollard si colaboratorii sai stabilesc o legătură necesară şi su­fi­­cientă între frustrare şi comportamentul agresiv. Ei definesc agresiunea ca „un comportament sau secvenţă de comportament, al cărui scop este să rănească pe altul sau substitutul acestuia", iar frustrarea ca „orice acţiune care împiedică individul să atingă un scop pe care şi l-a propus"[27].

Relaţia dintre frustrare şi agresiune este, deci, una liniară: intensitatea răspunsului agresiv este direct proporţională cu intensitatea frustrării. Intensitatea fru­strării rezultă din importanţa pentru subiect a activităţii blocate sau a scopului propus şi din intensitatea, forţa acestui blocaj.

La acest postulat de bază se adaugă teze complementare, în număr de trei, ţinând de inhibiţie, deplasarea agresiunii şi de catharsis.

a) Inhibiţia agresiunii. Interdicţia, pentru subiect, să agreseze, sau bloca­jul agresiunii nu diminuează în acelaşi timp, dispoziţia de a agresa. Fireşte dacă comportamentul agresiv este pedepsit se produce, apare o inhibare a manifestării acestui comportament. În măsura în care probabilitatea administrării unor pedepse creşte, probabilitatea unui comportament agresiv se diminuează. În alţi termeni, forţa inhibiţiei unui act agresiv variază în funcţie de pedeapsa anticipată. În absenţa posibilităţii de actualizare a comportamentului agresiv, tendinţa în a se angaja într-un astfel de comportament rămâne însa.

Toate culturile şi societăţile au instituit forme de pedeapsă pentru acţiunile agresive ce aduc prejudicii colectivităţii în întregime, sau membrilor lor. Pedeap­sa, atât cea din realitatea socială informală, dar mai ales cea din sistemul formal (instituţional-juridic), are rolul nu numai de a-l sancţiona sau izola pe cel în cauză, de a reduce probabilitatea ca el să mai săvârşească acte agresive antisociale, ci şi de a servi drept exemplu. Prin învăţarea socială observaţională, prin percepţia consecinţelor conduitelor reprobabile, indivizii îşi dau seama la ce se pot aştepta. Astfel încât atât pedeapsa cât şi ameninţarea cu pedeapsa conduc, într-o anumită măsură, la reţinerea de la acte de violenţă.

Efectul pedepsei şi al ameninţării cu pedeapsa nu este însă atât de mare şi pozitiv cum pare la prima vedere, cum este văzut de conştiinţa comună. Studiile experimentale arată că eficacitatea pedepsei este condiţionată de anumiţi factori. Bower şi Hilgard  consideră următoarele condiţii necesare (luate conco­mi­tent) pentru ca pedepsele instituţionale să devină eficiente:

a) pedeapsa trebuie să fie imediată, adică să urmeze cât mai repede posibil după                 actul săvârşit;

b) să fie suficient de intensă pentru a induce aversitate faţă de ea;

c) să fie foarte probabilă, agresorul să fie conştient de probabilitatea ri­di­cată că     pedeapsa se va produce[28].

Or, ceea ce se constată este că, din păcate, actualele sisteme juridice pena­le îndeplinesc în mică măsură concomitent aceste trei condiţii. De la efectuarea unui act agresiv antisocial şi până la pedepsirea lui efectivă pot trece luni sau chiar mai mulţi ani, intensitatea pedepsei pentru acelaşi act diferă uneori considerabil şi – ceea ce este mult mai grav – multe acte antisociale care ar trebui pedepsite, nu sunt. Iată de ce, schimbări procedurale în tradiţia penală care să maximizeze intervenţia condiţiilor amintite ar spori semnificativ impactul pedepselor instituţionale asupra reducerii şi prevenirii conduitelor agresive anti­sociale.

Pe de altă parte, însă, unei astfel de poziţii i se aduc obiecţii datorită con­se­cinţelor nedorite pe care le poate avea administrarea pedepselor. Astfel, cu deosebire în cazul delincvenţei juvenile, pedeapsa prin instituţii corecţionale şi mai ales cea cu închisoarea, ridică serioase probleme datorită posibilităţii însuşirii sau accentuării, în asemenea contexte, a mentalităţii şi conduitei antisociale, precum şi a consecinţelor stigmatizarii asupra personalităţii tânărului[29].

Nici efectul pedepsei neinstituţionalizate, informale asupra compor­tamen­tului agresiv nu este necondiţionat şi întotdeauna pozitiv. E adevărat că multe studii confirmă faptul că oamenii, în decizia de a acţiona agresiv sau nu, iau în calcul şi probabilitatea ripostei din partea celorlalţi. Nu în toate cazurile însă pedeapsa anticipată reduce violenţa. Escaladările conflictelor sociale sau etnice reprezintă exemple elocvente în acest sens. În acelaşi timp, s-a constatat că părinţii care au recurs la pedepse – mai ales la cele corporale, fizice – au adesea copii deosebit de agresivi, care odată deveniţi adulţi provoacă şi promovează în mai înalt grad violenţa în familie. Se pune întrebarea dacă nu cumva aceşti părinţi oferă modele agresive copiilor lor intrând în joc învăţarea modelului agresiv sau poate că, la fel ca în orice gen de atacuri repetate, se acumulează mânie şi furie[30].

Rămâne totuşi întrebarea: cum de nu evită individul, pe deplin conştient, comportamentul delictual cunoscând foarte bine consecinţele neplăcute ale acte­lor sale? Este aproape un paradox ca într-un plan inferior al fiinţei umane să acţioneze prompt şi eficient reacţia de apărare a organismului, instinctul de conservare, în timp ce în planul actelor conştiente individul să nu caute să se ferească de neplăcerile ce i le pot aduce faptele sale delictuale. Un răspuns parţial la această problemă îl dă O.H. Mowrer prin formularea legii secvenţei temporale în desfăşurarea acţiunilor umane. Un act, arată el, este determinat în efectuarea sa nu numai de consecinţele sale previzibile, ci şi de ocurenţa în timp a respectivelor consecinţe. Când o acţiune are două consecinţe, cum ar fi una pozitivă (premială) de satisfacţie pentru individ, iar alta negativă, de sancţiune prin pedeapsă şi deci neplăcută, ambele teoretic fiind egale ca pondere, atunci situaţia se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată în timp[31]. În cazul unui act agresiv nepermis social, consecinţa imediată poate fi cea plăcută (mai ales în cazul unei agresiuni instrumentale), iar cea negativă este mai îndepărtată în timp de momentul comiterii actului şi comportă un anume grad de incertitudine.

            b) Deplasarea agresiunii. De obicei, reacţia agresivă este dirijată, în mod spontan, asupra agentului frustrant însuşi. Dacă însă, pentru agresor este impo­sibil să atace agentul frustrant datorită, de exemplu, ameninţării punitive, atunci agresiunea este supusă unei deplasări, unei devieri. În acest caz, ea este dirijată fie împotriva unui alt subiect reprezentând o ameninţare punitivă mai puţin puternică sau un substitut al agentului frustrant, fie către agentul frustrant dar sub formă deghizată (ironie, sarcasm, bârfă etc.). Potrivit lui N.E. Miller (1948), în cazul unei deplasări a agresiunii, alegerea ţintei ar fi determinată de trei factori:

            a) intensitatea dispoziţiei de a agresa;

            b) intensitatea inhibiţiei în a agresa;

            c) asemănarea, similitudinea fiecărei victime potenţiale cu agentul

    frustrant[32].

Dacă admitem, potrivit lui Miller, că forţa inhibiţiei descreşte mai rapid decât dispoziţia de a agresa, în funcţie de asemănarea ţintei cu agentul frustrant, agresiunea se va produce atunci când inhibiţia este mai puţin intensă decât dispoziţia de a agresa.

Oricât de seducător ar fi acest model, el conţine câteva ambiguităţi. Prima este că el se întemeiază pe afirmaţia că inhibiţia este generalizabilă într-un grad mai mic decât dispoziţia în a se angaja într-o conduită agresivă. A doua rezidă în noţiunea de similitudine a stimulilor, Miller referindu-se la o similitudine fizică. Multe cercetari, însa, au variat acestă similitudine făcând referire şi la alte dimensiuni cum sunt prietenia sau ierarhia. Or, aceasta nu face decât să crească ambiguitatea pentru că nu s-a putut stabili ce tip de similitudine se dovedeşte mai adecvată, mai pertinentă.

            În sfârşit, dacă atacul asupra agentului frustrant sau asupra eventualelor sale substitute devine imposibil, sau dacă individul are motive să creadă că ori­ginea frustrării este internă, poate să rezulte un alt tip de deplasare a agresiunii îmbrăcând forma autoagresiunii.

            c) Catharsisul. Exprimarea activă a agresiunii diminuează tendinţa de a agre­sa, şi invers, inhibiţia blochează agresiunea să se actualizeze, dar nu dimi­nuează, în acelaşi timp, tendinţa de a se angaja într-un astfel de comportament. Rezultă că, singurul factor care poate reduce motivaţia de a agresa este cathar­sisul sau abreacţia. Orice act de agresiune chiar şi ironia, indirectă sau nevătă­mătoare pentru altul, ar funcţiona ca şi catharsis şi datorită acestui fapt ar diminua tendinţa de a se angaja în alte acte agresive. Astfel, potrivit lui Dollard, nu este absolut necesar să rănim pe altul, deoarece chiar şi comportamente cum sunt „datul cu pumnul în masă" reduc motivaţia ulterioară de a agresa.

            Acest punct de vedere este foarte optimist în ceea ce priveşte controlul social al agresiunii fiind suficient, dintr-o asemenea perspectivă, să oferim indivi­dului oportunitatea de a agresa. Dar cât ar fi atunci durata acestor efecte cathartice?

            În plus, însăşi noţiunea de catharsis este viu criticată de cercetătorii adepţi ai teoriei învăţării sociale a comportamentului agresiv.

            În general, teoria frustrare-agresiune prezintă avantajul unei anumite sim­pli­tăţi, clarităţi. Filaţia sa cu punctul de vedere psihanalitic este evidentă: face accesibilă dovada experimentală pentru prima formulare a lui Freud. Faptul că ea poate fi testată experimental explică în mare parte impactul său asupra cercetă­rilor în psihologia socială a  marcând, de fapt, debutul studiilor empirice asupra comportamentului agresiv.

 

 

2.2.2. Dezvoltări ulterioare şi critica tezelor Şcolii de la Yale

 

Teoria „frustrare - agresiune" este şi în prezent una din teoriile cele mai  in­vo­­ca­­te în analiza comportamentelor agresive; de asemenea, ea a stimulat cele mai multe cercetări experimentale. În acelaşi timp, însă, a dat naştere la nume­roase critici şi controverse.

 

 

Pe parcursul a mai multe decenii de cercetări asupra relaţiei dintre frustrare şi agresiune, termenul de „frustrare” a fost operaţionalizat în numeroase feluri diferite şi a fost golit de sensul său iniţial. Astfel, termenul de frustrare acoperă o multitudine de situaţii diferite: prezenţa de bariere psihologice sau fizice, dimi­nuarea sau privarea de recompense, ameninţări, insulte şi pedepse diferite, eşec prin blocarea atingerii unui scop urmărit de către individ, stimuli nocivi în general (zgomot, disconfort, administrarea de şocuri electrice etc.). Mai mult, unii autori consideră frustrarea nu ca o situaţie ci ca o stare, sentiment, trăsătură. Astfel, experienţele care au fost efectuate în cadrul teoriei frustrare-agresiune, s-au desfăşurat atât asupra situaţiilor frustrante în sensul restrâns dat de Dollard şi colaboratorii săi (blocaj al unui comportament îndreptat către un scop) cât şi asupra unei varietăţi de situaţii considerate ca frustrante în sens larg.

 

 

În consecinţă, din acest punct de vedere, critica tezelor Şcolii de la Yale pare întemeiată deoarece introducerea de frustrări atât de variate a golit de sensul său restrictiv iniţial relaţia directă dintre frustrare şi agre­siune. De asemenea, s-a constatat următorul fapt: chiar dacă frustrarea facili­tează în anumite cazuri agresiunea, ea nu generează întotdeauna acest tip de compor­tament, clarificându-se faptul că nu toţi indivizii răspund la sentimentul frustrării prin agresivitate, printr-un comportament agresiv – multi cad în resem­nare, apatie şi melancolie – dupa cum nu toate actele de violenţă au ca substrat frustrarea - personalul militar în război şi sportivii, de exemplu. Prin urmare, legătura prezu­mată între frustrare şi agresiune este mai puţin puternică decât au crezut autorii.

            Urmare a primelor critici aduse teoriei frustrare-agresiune, doi ani mai târ­ziu, în 1941, Miller aduce corecturi teoriei originale afirmând că fru­stra­rea nu generează în mod direct agresivitatea, ci o dispoziţie de a agresiona care este la originea comportamentului agresiv. Legătura între frustrare şi agresiune nefiind atât de puternică cât s-a crezut, este necesar, potrivit lui Miller, să modi­ficăm primul enunţ al teoriei frustrare-agresiune în sensul următor: frustrarea antrenează un anumit număr de răspunsuri, reacţii comportamentale posibile diferite printre care şi agresiunea[35].

            Pe de altă parte, având în vedere unele cercetări care nu lasă nici o îndoială asupra faptului că agresiunea poate să rezulte şi datorită altor factori, alţii decât frustrarea şi al doilea enunţ – agresiunea este întotdeauna urmarea unei frustrări – a fost, de asemenea, modificat. Astfel, statutul social, satisfacerea tendin­ţelor sa­dice, ca şi incitaţiile la acţiune cum sunt ordinele unui superior, câştigurile mate­riale sau spirituale, patriotismul sau sentimentul datoriei, pot, de asemenea, să fie la originea conduitelor agresive. Acest fapt conduce la punerea la îndoială a afir­maţiei că nu putem avea agresiune fără o frustrare prealabilă.

            Putem să credem, aşadar, că subiectul nu se angajează într-o conduită agre­sivă decât dacă acest comportament se dovedeşte a fi cel mai eficace în situaţia re­spectivă. Există alte comportamente sau reacţii la frustrare: subiectul se resem­nează sau ocoleşte obstacolul, de pildă. Rezultă că cele două teze ale teoriei frustrare - agresiune: agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării şi frustra­rea generează întotdeauna o formă de agresiune, nu sunt apărabile aşa cum sunt ele formulate şi nu rezistă evidenţei experimentale. Legătura necesară şi sufi­cientă între frustrare şi agresiune este puternică doar în cazul în care agresiunea poate avea în mod direct un rol instrumental eliminând sursa frustrării[36].

            Tezele complementare privind mecanismele inhibiţiei, deplasării şi cathar­sisului nu rezistă nici ele examenului empiric. Se ştie, de exemplu, că agresiunea împotriva agentului frustrant creşte probabilitatea agresiunilor ulte­rioare chiar şi în absenţa unei frustrări adiţionale, da­torită efectelor învăţării.

            Ansamblul acestor limite şi rezultatele numeroaselor studii experimentale pe care ipotezele Şcolii de la Yale le-au suscitat, au condus la câteva modificări ce au fost aduse formulărilor iniţiale. Aceste noi formulări şi corecturi începute de Miller, au fost continuate ulterior de L. Berkowitz.

 

 

2.2.3. Modelul lui Berkowitz

            Pentru Berkowitz, frustrarea nu este decât o condiţie sau un facili­tator, fiind necesari stimuli externi pentru provocarea unei reacţii agresive[37]. El neagă relaţia automată şi liniară între frustrare şi comportamentul agresiv, in­tro­­ducând două elemente intermediare:

                        1. reacţia emoţională la frustrare: furia;

                        2. prezenţa unor „indici evocatori” indispensabili actualizării agresi­vi­tăţii.

            El face, astfel, distincţia între: o condiţie internă (reacţia emoţională) şi o condiţie externă (indicii evocatori). Prin urmare, frustrarea nu este o condiţie sufi­cientă pentru actualizarea agresivităţii, ea dă naştere unei reacţii emoţionale, furia, care, la rândul ei, nu este, potrivit lui Berkowitz, decât o stare de dispo­nibilitate de a se angaja în acte agresive. În alţi termeni, un stimul trebuie să fie resimţit ca perturbator (piedici, obstacole), ameninţător sau aversiv pentru a pro­voca furia. În plus, reacţia emoţională nu este întotdeauna urmarea directă unei frustrări, ea depinde:

                        a. de caracterul atribut frustrării: este ea voluntară sau involuntară?

                        b. de evaluarea mai generală a comportamentului celuilalt în situaţia

                            specifică de interacţiune victimă-agresor.

            Furia, ca excitaţie emoţională internă, este condiţia necesară pentru ca indicii din mediul înconjurător să funcţioneze ca declanşatori ai unei conduite agresive. În sfârşit, potrivit lui Berkowitz, pentru ca individul să se angajeze într-un compor­ta­ment agresiv sunt necesare condiţii situaţionale adecvate, adică sti­muli externi asociaţi cu elementul provocator al frustrării. Prezenţa acestor „indi­ci evocatori” devine astfel o condiţie de ocurenţă a agresiunii. Aceşti indici evo­catori pot fi asociaţi în mod direct cu stimuli care dau naştere furiei sau pot fi se­m­na­le agresive mai generale cum sunt armele de toate tipurile. Indicele evocator cel mai adecvat este, fireşte, agentul frustrant însuşi, dar indivizii sau obiectele  evocân­du-l pot, în egală măsură, să provoace agresiunea datorită asociaţiilor multi­ple. Aceşti indici evocatori pot fi filmele cu conţinut agresiv, per­soane recu­noscute ca agresive, nume de indivizi asociate cu o agresiune etc.

               

           

            Teoria lui Berkowitz – cu toate că face apel la furie ca stare intermediară – este o teorie behavioristă în ceea ce priveşte rolul stimulilor declanşatori, în spe­cial în ceea ce priveşte generalizarea efectului stimulilor frustranţi sau evocatori prin contiguitate temporală sau prin analogie. Acest model – ca şi ipoteza fru­strare-agresiune – se referă doar la agresiunea impulsivă, caracterizată printr-un minimum de procese cognitive mediatoare. Potrivit lui Berkowitz, cu cât excitaţia emoţională este mai mare cu atât subiectul este mai puţin conştient şi deci compo­nenta impulsivă a agresiunii este mai importantă, ceea ce exclude orice explicatie a agresiunii instrumentale, premeditata de subiect.

            Mai târziu, Berkowitz  revine cu noi precizari: starea psihica de afectare negativa, indusa de evenimente, situatii sau persoane adverse, însotita si de modificari fiziologice, este un mobil puternic de a actiona violent, dar tran­spunerea lui în planul actiunii concrete depinde de o serie de factori cognitivi (aso­­cierea cu experiente trecute, evaluarea consecintelor compor­ta­mentale etc.)[39].

            Fireşte, teoria frustrare – agresiune astfel modificata, acopera un teritoriu mai extins din vasta scena a vietii sociale. Totusi, legând evenimentele neplacute de starile afective negative si de aici, de agresivitate, ea sugereaza ca, întrucât ase­menea evenimente sunt prezente la tot pasul, predispozitia la violenta sau chiar violenta însasi este o realitate cvasipermanenta, ceea ce nu este prea încu­rajator si foarte probabil nici adevarat.

            Oricum, modelul lui Berkowitz are meritul de a pune accentul pe rolul stimulilor situaţionali în declanşarea anumitor conduite agresive; faptul că un stimul asociat înainte cu o agresiune poate funcţiona ca incitator la agresiune în absenta unei frustrari propriu-zise.

 

 

2.3. Teorii ale învăţării

 

            Teoriile învăţării sociale, una din cele mai importante contribuţii la studiul conduitelor agresive, consideră – contrar modelului frustrare-agresiune – că un comportament agresiv, la fel ca multe alte com­portamente sociale, este dobândit prin învăţare socială, în măsura în care poate fi obiectul unui sprijin social sau o valorizare a imaginii de sine. Procesul de so­cializare înseamnă şi achiziţia de răspunsuri agresive, fie prin învăţare directă, instrumentală – acordarea de recompense sau pedepse unor compor­tamente – fie mai ales prin observarea conduitelor şi a consecinţelor lor la alţii (învăţarea prin observaţie).

            Punctul de plecare al acestei concepţii este faptul că individul are capa­ci­tatea să-şi modifice comportamentul şi să se adapteze la situaţii specifice în funcţie de experienţele achiziţionate anterior.

            Printre diferitele mecanisme de învăţare în general, distingem: condi­ţionarea clasică (I.P. Pavlov), învăţarea instrumentală (B.F. Skinner) şi învăţarea prin observaţie şi imitaţie (A. Bandura); ultimele două tipuri sunt cele care au reţinut, în mod special, atenţia cercetătorilor.

 

 

2.3.1. Învăţarea directă instrumentală

 

            Ipoteza învăţării agresivităţii a fost studiată dintr-o perspectivă instru­mentală care consideră că achiziţionarea unui comportament agresiv se realizează dacă aceste este urmat de o întărire pozitivă. În învăţarea instrumentală (învăţarea prin încercare şi eroare) există o achiziţie a unui nou mod de reacţiona ca urmare a unor „încercări” spontane din care doar cele care se încheie cu un succes sunt reţinute, cele care conduc la un eşec fiind abandonate. În aceste condiţii, acest tip de comportament devine o strategie pentru a obţine recompense sau a evita pe­dep­­se[40]. Astfel, învăţarea se realizează prin întărire, respectiv re­întărire pozitivă (succes, recompensă) sau negativă (eşec, pe­dep­se) a comporta­mentului subiectului.

            Consecinţele pozitive ale unui comportament agresiv contribuie la înscri­e­rea lui printre schemele de acţiune posibile în situaţii asemănătoare. În plus, repetarea situaţiilor asemănătoare în care comportamentul agresiv va fi din nou încununat de succes va conduce la menţinerea şi consolidarea acestui com­portament, subiectul formându-şi convingerea că succesul într-o astfel de situaţie nu se va obţine decât prin intermediul agresiunii. Această întărire pozitivă poate fi realizată atât prin succese materiale, cum ar fi reuşita în urmărirea unui scop, cât şi prin succese simbolice, cum sunt aprecierile favorabile, felicitările venite din partea celorlalţi. Invers, dacă comportamentul agresiv este urmat de un eşec sau de o pedeapsă, are loc o inhibare a comportamentului respectiv.

Comportamentul agresiv poate, deci, să se manifeste într-o situaţie atunci când subiectul estimează că un astfel de comportament are şanse să fie încununat de succes, când alte comportamente sunt urmate de eşec sau când pedeapsa pro­babilă ce urmează devine improbabilă. Prin urmare, în cazul învăţării instru­men­tale este necesar ca subiectul să se angajeze într-un comportament agresiv şi ca acest comportament să fie întărit pozitiv prin consecinţele sale.

            Autori, cum este de pildă Bandura, susţin că subiectul poate achiziţiona scheme comportamentale agresive fără a se angaja el însuşi într-un asemenea comportament, ci doar prin intermediul observării „performanţei” altuia, adică prin învăţarea prin observaţie.

 

 

2.3.2. Învăţarea prin observaţie

 

            Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, ce se concen­trează asupra achiziţionării comportamentului agresiv, aparţine lui Albert Bandura. El consideră că în dezvoltarea diferitelor forme de com­portament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme precum imitaţia şi modelarea[41].

            Bandura pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu repertorii pre­formate ale comportamentului agresiv, ci ei trebuie să le înveţe. Pentru a analiza mecanismele acestui tip de învăţare, Bandura şi colaboratorii săi disting, pe de o parte, achiziţionarea comportamentului iar, pe de altă parte, consecinţele sale şi menţinerea respectivului comportament.

            Subiectul achiziţionează noi scheme de comportament agresiv prin inter­mediul observării unui „model” şi a consecinţelor pe care le are acest compor­tament pentru acesta. Astfel, când „modelul” se angajează, într-o situaţie dată, într-un comportament agresiv şi acest tip de comportament este recompensat po­zi­tiv, este probabil ca, într-o situaţie asemănătoare, subiectul-observator să pro­moveze acelaşi tip de comportament, chiar dacă nu a experimentat el însuşi con­se­cinţele acestui comportament.

            Experimentele lui Bandura au demonstrat rolul adultului ca model în însuşirea comportamentului agresiv la copii[42].

               

           

Toate aceste rezultate demonstrează impactul unui model care se manifestă agresiv asupra achiziţionării de către copil de noi comportamente incluzând ele­mente agresive. Prin urmare, chiar dacă copiii nu sunt educaţi expres în a fi agresivi – în multe culturi se întâmplă şi asta – ei învaţă din experienţă proprie sau imită persoanele semnificative şi/sau autoritare.

Pe de altă parte, normele sociale elaborate în diferite contexte socio-culturale indică nu numai intensitatea şi modalităţile conduitelor agresive, ci şi circumstanţele în care ele trebuie să se desfăşoare, şi anume: care persoane sau grupuri merită să fie ţinta agresivităţii, ce fel de acţiuni ale celorlalţi justifică sau chiar pretind a răs­punde prin violenţă, în ce situaţii agresivitatea este o modalitate adecvată sau nu[43].

            Învăţarea prin observaţie joacă, de asemenea, un rol important în evaluarea consecinţelor unui comportament agresiv achiziţionat anterior şi menţinerea ace­stuia. Astfel, funcţie de consecinţele pozitive sau negative ale compor­tamentului modelului apare un efect inhibitor, respectiv dezinhibitor asupra unei conduite achiziţionate mai înainte de către subiectul-observator. Prin intermediul observării consecinţelor pe care le are un comportament agresiv pentru model, o schemă de comportament achiziţionată anterior suferă o inhibiţie sau dezinhibiţie, su­biectul-observator neexperimentând el însuşi întărirea pozitivă sau negativă su­por­tată de model. Dacă, în mod repetat, comportamentul modelului are consecinţe negative, atunci acest comportament va fi inhibat; invers, dacă consecinţele sunt pozitive are loc o dezinhibare şi foarte probabil, într-o situaţie asemănătoare, subiectul-observator se va angaja într-un compor­ta­ment agresiv similar.

            În plus, achiziţionarea comportamentului agresiv depinde de o „genera­lizare” :

a)      a stimulilor sau situaţiilor în care comportamentul agresiv pare a fi       adecvat;

b)      a reacţiilor, adică a diferitelor forme de comportament agresiv: prin trecerea, de exemplu, de la o agresiune verbală la o agresiune fizică.

            În acelaşi timp, are loc o „discriminare”, în sensul unei adaptări a acestor tipuri diferite de comportament agresiv la condiţiile situaţionale specifice: te baţi cu cei mai puţin puternici, agresezi verbal sau indirect pe cei mai puternici.

            Dacă la început condiţiile învăţării prin observaţie se bazau doar pe contiguităţile şi contingenţele dintre consecinţe şi observarea lor de către subiectul-observator, mai târziu Bandura a introdus unele procese cogni­tive superioare ce intervin în achiziţia comportamentului agresiv[44]. Astfel, memoria, prestanţa modelului, circumstanţele situaţionale şi evaluarea consecinţelor sunt con­­di­ţii modulatoare ale eficacităţii învăţării. Aceşti factori joacă, în mod cert, un rol regulator în achiziţionarea comportamentului agresiv, dar Bandura nu explică cum interpretările cognitive ale evenimentelor externe sau interne (experienţa trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, evaluarea situaţiei şi a posibilelor consecinţe) mediază reacţiile individului. De asemenea, faptul că observarea de modele agresive favorizează imitaţia unor astfel de comportamente nu ne lămureşte asupra motivului pentru care aceste mo­de­le sunt ele însele agresive. Dacă învăţarea prin observaţie poate să explice achi­ziţia de conduite agresive, ea nu poate să explice actualizarea unui astfel de com­portament. Dealtfel, potrivit lui Bandura, nu putem concluziona asupra actua­li­zării com­portamentului agresiv după expunerea la modele violente plecând de la expe­rienţele sale, dar cu siguranţă achiziţia unor comportamente agresive poate rezulta din expunerea la modele agresive.

Rezumând, perspectiva învăţării sociale leagă actele agresive de o arie mai extinsă de factori, cum ar fi: experienţa trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, prestanţa modelului, evaluarea situaţiei şi a posibilelor consecinţe. Ea apare, deci, mult mai complexă decât viziunea biologistă şi este mai convingătoare. În plus, aşa cum remarca R. Baron si D. Byrne, este şi mult mai optimistă, în ceea ce priveşte controlul şi prevenirea agresiunii: agresiunea fiind un comportament învăţat, reducerea şi controlul ei pot fi realizate prin intermediul unor procese similare[45].

 

 

2.4. Abordarea cognitivă

 

            Abordarea cognitivă pune accentul pe procesele cognitive centrale inserate între stimuli şi răspunsul comportamental al individului. Aşa cum am văzut, con­dui­tele agresive pot fi induse motivaţional prin crearea la indivizi a unei stări de mânie şi furie. Cât din această stare este de origine biologică şi cât rezultatul înva­ţării este greu de decelat; clar este că în transpunerea unei porniri agresive în acte efective intervin o serie de parametrii.

            Abordarea cognitivă face referinţă la o structură cognitivă sub forma unor procese de identificare, transformare şi procesare a semnificaţiei obiectelor sau evenimentelor-stimul externe, acestea condiţionând reacţia individului. Influenţa anumitor procese cognitive în învăţarea prin observaţie a fost subliniată si de Bandura, care le acordă însă  alt statut, acela de variabile intermediare modu­latoare în achiziţionarea de noi scheme comportamentale. De asemenea, teoria învă­ţării sociale cu toate că face referiri şi la condiţiile cognitive prezente, pune accentul pe ceea ce s-a învăţat în trecut.

            Potrivit lui Zillman (1978), individul are capacitatea să mobilizeze procese cognitive complexe pentru a aprecia circumstantele situaţionale şi răspunsul comportamental în funcţie de nivelul de excitare neuropsihică (arousal). Numai un ni­vel de excitare mediu oferă condiţiile optimale, permiţând subiectului să apre­cie­ze circumstanţele „provocării” căreia îi este obiect. În acest caz, răspunsul su­biec­tului va fi în funcţie de: intenţia acţiunii căreia îi este obiect, tipul acţiunii, co­s­tul şi efortul pe care-l presupune reacţia sa şi diverse consideraţii morale[46].

            Dimpotrivă, intervenţia proceselor cognitive superioare este blocată în ca­zul unor nivele foarte scăzute sau foarte înalte de excitare a sistemului nervos sim­­patic. În absenţa medierilor cognitive, evantaiul reacţiilor posibile se restrânge şi se limitează la comportamente reactive primare sau la scheme comportamentale învăţate anterior. În această situaţie, individul reacţionează cu o energie puternică (datorită activării simpaticului) la cele mai neînsemnate ameninţări, dar aceste „explo­zii de energie” nu sunt adaptate situaţiei.

            Conform modelului lui Zillman, se aşteaptă ca subiectul care se află într-o sta­­re de excitaţie emoţională ridicată să nu poată să evalueze situaţia şi să răspun­dă atunci printr-o agresiune ostilă.

            Pornind de la o teoria atribuirii, da Gloria subliniază importanţa inferenţe­lor cauzale pe care le operează indivizii asupra propriului lor comportament sau asu­pra comportamentului altuia. Aceste inferenţe afectează în două feluri compor­tamentul subiectului:

a) într-o manieră indirectă, prin intermediul reacţiei interne: furia şi         

    intensitatea acesteia;

                        b) prin intermediul selecţiei normelor aplicabile situaţiei interac­ţio­nale

                            agresor-victimă[47].

            Interpretarea actului de către subiect este o variabilă intermediară care con­di­ţio­nează decizia sa în ce priveşte comportamentul care să fie adoptat într-o si­tua­ţie dată, comportament în acord cu normele sociale care guvernează situaţia.

            Abordarea cognitivă nu neagă, deci, rolul furiei ca stare emoţională ce poate determina o reacţie agresivă, dar încearcă să explice prin procese cognitive emergenţa şi exprimarea ei la individ. Furia şi agresiunea ostilă ca răspuns la pro­vocare, atac sau frustrare depind atunci mai puţin de intensitatea acestor provo­cări decât de caracteristicile care pot fi atribuite acţiunii „provocatorului”. Preju­diciul a fost provocat în mod intenţionat? Consecinţele erau previzibile? Compor­ta­men­tul este rău intenţionat?

            Răspunsul la aceste întrebări permit subiectului să aprecieze culpabilitatea „provocatorului”. Furia şi, de aici, reacţia agresivă sunt în funcţie de comparaţia din­tre ceea ce se întâmplă şi ceea ce ar trebui să se întâmple cu referinţă la un sis­tem de valori legale şi/sau personale.

            În varianta ei mai specifică a costurilor şi beneficiilor, perspectiva cogniti­vă sugerează că şi comportamentele agresive antisociale sunt rezultanta unui pro­ces decizional, prin care, pe baza unor informaţii, indivizii doresc prin acţiu­nile lor să-şi maximizeze câştigurile. Decizia de a acţiona agresiv şi antisocial este în func­ţie de raportul dintre costurile şi beneficiile anticipate.

Gradul de raţionalitate în ace­ste decizii depinde de mai multe variabile, putând vorbi în acest sens de un continuum, ce are la una dintre extreme reacţii de agresivitate spontane, iar la cea­lal­tă, comportamente antisociale calculate până în cele mai mici detalii[48]. La acest al doilea pol se grupează acele acte agresive care urmăresc le­zarea unor persoane sau grupuri în vederea atingerii unor scopuri practice şi ele sunt subsumate conceptului de agresivitate instrumentală. În asemenea cazuri, nu furia provocată de cineva determină reacţia agresivă, ci pur şi simplu faptul că prin agresare se obţine un beneficiu.